Şoricelul şi margareta Domnul Chiţescu era un şoricel cât o cutie de chibrituri şi locuia la oraş într-o casă mare, plină de picturi şi alte lucruri frumoase. Oa­menii îi spuneau muzeu. De dimineaţă şi până la încheierea programului de vizită, domnul Chiţescu urmărea din colţişorul lui întâmplările interesante din jur. Astfel, află că un tablou se poate numi şi pictură, iar cărţile nu sunt toate la fel. Îngrijitorul muzeului îl simpatiza şi, pentru că era un şoricel cuminte care nu rodea opere de artă, ci doar le privea, îi aducea în fiecare zi o bucăţică de caşcaval. Tot el îl şi botezase domnul Chiţescu. Până atunci şoricelul se numise Chiţ, ca toţi şoriceii. Domnul Chiţescu îi plăcea şi îl făcea să se simtă ALTFEL. Zilele se scurgeau fericite şi pline de învăţăminte pentru şoricelul nostru, care avea deja o mică bibliotecă personală. Tare mult îi mai plăcea să citească. În treacăt fie spus, biblioteca lui personală era reprezentată de o bucăţică dintr-o pagină de ziar cu doar trei litere, însă domnul Chiţescu putea citi ore în şir basme sau alte informaţii importante. Dar cel mai mult îi plăcea şoricelului să cutreiere prin bogatele galerii cu tablouri. Se aşeza în faţa câte unui tablou care îi plăcea lui mai mult în momentul acela şi începea să-şi închipuie cum a luat naştere tabloul respectiv. Tot colindând prin muzeu, găsi într-o zi un tablou care l-a atras în mod deosebit. Prietenul lui, îngrijitorul, îi spuse că se numea într-un fel anume, ceva legat de o fată şi de o perlă. Dar nu-şi mai aducea aminte exact şi, ca să fim sinceri, şoricelul nostru nu prea ştia ce înseamnă o perlă. Aşa că domnul Chiţescu i-a spus tabloului pur şi simplu TABLOUL CARE ÎMI PLACE MIE CEL MAI MULT. Aşa se face că şo­ri­celul nostru îşi petrecea mai tot timpul privind la TABLOUL CARE ÎMI PLACE MIE CEL MAI MULT. Prietenul său observă acest lucru şi-i spuse şoricelului într-o zi, pe când acesta se uita ca de obicei la tabloul lui: — Hmm... Deşi pare puţin, domnul Chiţescu medită îndelung la vorba prietenului său şi ajunse la concluzia că da, într-adevăr, TABLOUL CARE ÎMI PLACE MIE CEL MAI MULT era cel care îi plăcea cel mai mult din tot muzeul, dar nu-şi putea neglija cultura generală într-atât încât să se limiteze la cunoaşterea unui singur tablou. Aşa că din ziua aceea şi-a reluat cu temeinicie şi seriozitate turul prin sălile muzeului, încercând să privească cât mai multe opere de artă şi să înveţe cât mai mult despre ele. Într-o zi, prietenul său, îngrijitorul, nu mai veni la lucru. În schimb, în locul lui veni altcineva care nu se înţelegea deloc cu domnul Chiţescu. De fapt, îl fugărea cum îl vedea, cu ditamai măturoiul, numindu-l şobolan, ceea ce domnului Chiţescu, obişnuit cu liniştea şi meditaţia, îi displăcea profund. De aceea, într-o dimineaţă, când muzeul încă era închis, şoricelul îşi împături într-o bocceluţă un rest de caşcaval, o scamă căzută de pe tabloul lui preferat şi mult iubita lui carte, apoi, ştergându-şi o lacrimă, salută muzeul şi pe bunul lui prieten, în gând, şi ieşi în stradă. Câteva minute se învârti pe trotuarul din faţa muzeului, ne­ştiind încotro să apuce. Dar îşi aduse aminte de o propoziţie pe care prietenul său obişnuia să o spună mai ales în zilele foarte călduroase: „Locuinţa mea de vară e la ţară”. Chipul i se lumină într-un zâmbet larg, demn de cei doi dinţi din faţă, pe care orice şoricel îi are, şi cu paşi siguri şi pe cât de apăsaţi poate să-i aibă un şoricel, porni spre marginea oraşului. În curând, asfaltul fu înlocuit de iarba care se întindea cât vedeai cu ochii, iar şoricelul, nefiind înalt, putea să vadă iarbă din belşug, dar zgomotul oraşului răzbătea încă până la el, lucru care nu se potrivea cu aşteptările sale. De aceea se hotărî să mărească pasul şi să se depărteze cât mai mult de oraş. Soarele era de mult sus, semn că în curând se va însera. Trebuia să-şi găsească mai repede un adăpost. După o colină se aşeză să-şi mănânce la umbra unui ciulin bucăţica de caşcaval. Pe când îşi strângea, civilizat, firmiturile rămase, cineva tuşi uşor: — Bună ziua, măi şoricelule! Şoricelul se uită în dreapta, se uită în stânga. Nimic. Glasul insistă: — Măi şoricelule, bună ziua! — În primul rând, nu vă văd, în al doilea rând mă numesc domnul Chiţescu – şi aici şoricelul îşi luă o atitudine demnă –, iar în al treilea rând, bună ziua – pentru că şoricelul ştia că nu e politicos să nu răspunzi la salut, indiferent de împrejurare. — Îmi cer scuze, nu ştiam că şoriceii au şi ei nume. Eu mă numesc domnul Ciulin. Unii îmi spun, nu se ştie de ce, scaiete, dar ăsta este un lucru despre care aş prefera să nu discutăm. Abia atunci şoricelul îşi descoperi interlocutorul. Un ciulin mare, mare de tot îl privea cu interes. — A, domnule Ciulin, îmi pare rău că nu v-am văzut, dar sunteţi prea înalt pentru un şoricel. Nu ştiţi cumva pe câmpia asta mare, mare un loc liniştit unde un şoricel ar putea medita în linişte la lucruri frumoase? — Ba da, domnule Chiţescu, vă puteţi opri aici. E un loc atât de liniştit, încât aproape nici firele de iarbă nu cresc. Eu cred că de plictiseală. Eu stau singur-singurel aici de nici nu ştiu cât timp şi vă asigur că sunteţi singurul cu care am schimbat câteva vorbe de cel puţin jumătate de an. Înainte, chiar la doi paşi de mine, îşi făcuse culcuş un greiere, dar până şi el a plecat la oraş. Spunea că vrea să se afirme. Puteţi să vă mutaţi în vizuina lui. Şoricelul fu foarte încântat de cele spuse de bătrânul sca­iete, aşa că nu stătu pe gânduri şi se mută imediat. Vizuina greierelui era destul de încăpătoare, deci şoricelul nu a trebuit să lucreze prea mult pentru a reamenaja. Locul era încântător şi exact pe gustul său. Primul an şi-l petrecu în linişte, meditând la cele citite în cartea lui atotcuprinzătoare. Primăvara veni ca orice primăvară frumoasă, cu soare şi aer parfumat. Se bucură când prietenul său, domnul Ciulin, îi dădu primul „bună ziua” după somnul său de iarnă. Trebuie spus că domnul Ciulin obişnuia să se culce în fiecare toamnă sub pământ, până sosea primăvara. Şoricelul află că sunt unele flori care au acest obicei. Zilele treceau liniştite pentru cei doi prieteni şi cu toate aces­tea, şoricelul se simţea măcinat, întâi încet, apoi din ce în ce mai tare, tocmai de liniştea din jur pentru care se mutase aici, de fapt. — E ceva straniu cu locul acesta, spuse şoricelul într-o zi. Linişte, linişte, dar nici măcar o furnică, un fir de iarbă care să crească, ceva, nu vezi. Iertaţi-mă domnule Ciulin, dumneavoastră sunteţi un personaj foarte interesant, dar vreau să spun că liniştea asta e prea liniştită. Tocmai când spunea aceste lucruri, şoricelul văzu cel mai frumos lucru pe care putuse să-l vadă în viaţa lui: o floare deli­cată, cu petale albe, răsărise peste noapte la nici doi paşi de locuinţa sa. Domnul Chiţescu rămase cu gura căscată, lucru ce nu i se întâmplase nici măcar când privise un tablou la muzeu. — Doomnule Ciulin, doomnule Ciulin... — Domnule Chiţescu, ce s-a întâmplat? Vă văd deodată schimbat. Aţi răcit? Vă doare o măsea? Văd că aţi rămas cu gura căscată. Vă simţiţi bine?