În ziua de 5 august 1960, în peştera sa de lângă Schitul ,,Sfânta Ana”, în pustiul Hozevei, Sfântul Cuvios Ioan Iacob Românul îşi aşeza sufletul în mâinile Bunului Dumnezeu pe Care Îl iubise atât de mult şi către Care îşi înălţase rugăciunile ,,pentru cei de un neam ai săi” vreme de 24 de ani. Poate nu întâmplător, la botez primise numele Ilie, iar la tunderea în monahism numele Ioan, fiindcă Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul şi Sfântului Prooroc Ilie li s-a făcut următor în urcuşul său duhovnicesc început în Mănăstirea Neamţ şi desăvârşit în Valea Hozevei din Ţara Sfântă. Dorului de Dumnezeu şi dorului de locurile plămădirii sale le-a dat glas în numeroasele poezii şi sfaturi duhovniceşti, ,,rucodelia” sa, pe care cu dragoste părintească şi smerenie fiască le-a dăruit celor întâlniţi în drumul său: fraţi de rugăciune, părinţi duhovniceşti şi pelerini rugători la Locurile Sfinte. Referindu-se la acest lucru, duhovnicescul părinte dezvăluia cu sinceritate la plecarea sa din egumenia Schitului românesc de la Iordan: ,,Din ce mi-a dat Bunul Dumnezeu şi din cele ce am adunat din cărţile Sfinţilor Părinţi, eu mă străduiesc să alcătuiesc cărticele mici sau foi pe care să le am la îndemână pentru folosul meu şi al celor care poate sunt lipsiţi de cărţi, iar dacă le au, poate nu le ajunge vremea să le citescă în întregime. De aceea eu le scriu mai pe scurt pentru uşurinţă. Aceste foi şi caiete sunt ca nişte sâmburaşi duhovniceşti pentru cei cu sufletul nevoiaş ca mine” . Talantul său a început a-l înmulţi în biblioteca Mănăstirii Neamţ, continuând apoi în Mănăstirea ,,Sfântul Sava” din Ţara Sfântă (unde şi-a însuşit temeinic limba greacă şi a tradus din scrierile şi vieţile Sfinţilor Părinţi), apoi paşii şi dorirea l-au purtat spre peştera Calamona, unde, din 1939 până în 1940, traduce Acatistul Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului, cuvinte de folos duhovnicesc din Patericul grecesc, din Proloage şi Vieţile sfinţilor. Peste ani, în 1953, luându-se ,,rugina de pe peniţa (sa) părăsită” (,,rugina” se depusese în timpul prizonieratului din timpul ocupaţiei engleze şi în anii de egumenie de la Iordan), şi-a rotunjit cuvântul în albia Horatului şi i-a dat supleţe pe stâncile colţuroase ale Hozevei, în peştera din apropierea Mănăstirii ,,Sf. Gheorghe Hozevitul” şi a Schitului ,,Sfânta Ana”. Aici, şapte ani de zile, noaptea s-a rugat şi a privegheat, iar ziua a scris versuri şi a tradus, punând în scrierile sale lacrimile rugăciunii fierbinţi. ,,Mi-ar fi cu neputinţă să alcătuiesc stihuri până nu simt adânc în inima mea ceea ce scriu. Cuvintele stihurilor izbucnesc din inimă ca nişte scântei dintr-o cremene; dar asta se întâmplă numai atunci când cremenea inimii este lovită de amnarul bucuriei sau al durerii, al mustrării pentru păcate sau al recunoştinţei faţă de milostivul Dumnezeu. Ceea ce nu simt, eu nu pot cânta în versuri, adică nu pot împleti cuvinte în stihuri care să mişte inima altora. Când scriu ceva mai mişcător simt o durere în inimă, ca şi cum stihurile ar fi nişte fărâmituri despicate din însăşi inima mea zdrobită, de aceea şi cuvintele curg însoţite de lacrimi uneori”, le spunea Sfântul Ioan fraţilor întru Domnul în iunie 1954. Departe de lume fiind, era aproape de oameni şi neştiut de aceştia era ştiut de Dumnezeu. Cât a trăit nu a vrut să i se publice nimic din cele scrise, însă după trecerea sa minunată la Domnul, ucenicul său care i-a fost aproape timp de 21 de ani, Părintele Ioanichie Pârâială a adunat scrierile sale rămase în manuscris în peştera unde a vieţuit, scrieri care fuseseră dăruite fraţilor români pelerini la Locurile sfinte, părinţilor şi fraţilor din mănăstirile şi schiturile apropiate de locurile nevoinţei sale şi le-a publicat , la Ierusalim, cu binecuvântarea Patriarhului Benedict I al Ierusalimului, în două volume, primul cu titlul Hrană duhovnicească, carte cu cele mai umilicioase cugetări care suie pe om cu sufletul la cer, în 1968, şi al doilea Hrană duhovnicească, carte cu vedenii înfricoşătoare şi scrieri prea minunate, care ajută sufletului să scape de moarte, în 1970.