PREDOSLOVIE Schitul „Duminica Tuturor Sfinţilor” – Bucium a fost întemeiat ca metoc al Schitului „Prodromul”, din Sfântul Munte Athos, după unii istorici în anul 1853, după alţii, în 1863, de Arhischimonahul Nifon Ionescu, în timpul şi pe moşia domnitorului Grigorie Alexandru Ghica al II-lea. De numele acestui domnitor se leagă şi începuturile Schitului „Prodromul”, din Sfântul Munte Athos, pe care l-a susţinut cu bani, terenuri şi daruri de tot felul prin Epitropia „Sfântul Spiridon” – Iaşi. Însă Grigorie Alexandru Ghica al II-lea nu a fost singurul ctitor al schitului athonit, ci au mai fost şi alţi ctitori care au contribuit la ridicarea aşezământului monahal din Athos, prin metocul din Bucium - Iaşi; un nume de referinţă este cel al artistului dramatic Constantin Bălănescu, care şi-a donat toată averea, formată din bani, case şi terenuri, celor două aşezăminte. Sigur, de prosperitatea metocului ieşean depindea prosperitatea Schitului „Prodromul”, din Sfântul Munte Athos. Nu trebuie neglijat faptul că, în atragerea daniilor pentru cele două schituri, un rol important l-a avut ctitorul principal, Arhischimonahul Nifon Ionescu, pe care, din păcate, după secularizarea averilor bisericilor greceşti, făcută de Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) – părinţii şi fraţii l-au izgonit în ţară. De altfel, secularizarea a dus la nenumărate neînţelegeri în obştea Schitului „Prodromul”. Aşa se face că Mitropolitul Pimen Georgescu, văzând neînţelegerile dintre vieţuitorii din obştea schitului, în anul 1917 ridică metocul ieşean la rang de schit. Metocul, fiind până atunci stavropighie a Schitului „Prodromul”; la început, metocul a fost condus de un metocar, care era însărcinat cu strângerea daniilor pentru schitul athonit, în timp ce lucrările câmpului erau făcute de alţi călugări ce aparţineau Sfântului Munte. Prezenţa călugărilor athoniţi a impus, încă din anul 1863, transformarea unei camere mai mari, din cele existente, în paraclis, pentru a fi locul de pravilă al călugărilor şi pentru ca să se oficieze slujbele din duminici şi sărbători; paraclisul fiind sfinţit, în 1871, de Mitropolitul Moldovei Calinic Miclescu. Până la numirea Părintelui Hrisostom Apostolache, ca egumen al schitului, în istoria acestui metoc şi a celorlalte metocuri – Şorogari, Zanea, Arva-Odobeşti şi Ţifeşti-Panciu – s-au perindat foarte mulţi metocari, printre care: Schimonahul David Bentu, Ieromonahul Sofronie Niculescu, Monahul Nicanor Nica, Arhimandritul Anechit Dumitriu şi alţii. Un nume de referinţă, care apare în lista metocarilor, între anii 1860-1863 – deci în perioada dintru început a metocului – este cel al Cuviosul Antipa de la Calapodeşti, astăzi trecut în rândul sfinţilor. Moaştele sale se află în Mănăstirea Valamo de pe Lacul Ladogo, nu departe de Sankt Petersburg; Sfântul Antipa ar fi trăit o bucată de timp şi în mănăstirea din Novgorod. Aşadar, după multe frământări prin care a trecut metocul Bucium, în anul 1939, după zece ani de la revenirea în ţară a Părintelui Hrisostom Apostolache, Mitropolitul Irineu Mihălcescu, dorind să pună Schitul Bucium în rânduială, l-a numit ca egumen. Mai târziu, în 1952, în timpul Mitropolitului Sebastian Rusan, la propunerea Părintelui Hrisostom Apostolache, s-a început construirea unui paraclis, după un plan al arhitectului bucureştean Dimitrie Simotea; lucrările finalizându-se în anul 1954. În acelaşi an, a fost sfinţit de Mitropolitul Sebastian Rusan. După strămutarea la cele veşnice a Mitropolitului Sebastian Rusan, în 1957, în scaunul de Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, Sfântul Sinod l-a ales pe Mitropolitul Iustin Moisescu; acest mitropolit cărturar a avut o altă viziune cu privire la măreţia construcţiilor bisericeşti. Aşa se face că – până ce paraclisul avea să fie pictat, ţinându-se seama şi de cerinţele desfăşurării în condiţii optime a cultului divin – s-au mai făcut şi alte modificări, după schiţele unui alt arhitect bucureştean, Ştefan Berechet, ajungându-se în cele din urmă la forma actuală; adică planul trilobat, specific bisericilor moldoveneşti. Pe latura de nord-vest s-a construit o clopotniţă. Pictura, în tehnica al fresco, a fost încheiată în anul 1967, când a fost şi sfinţită; ea a fost executată de pictorul Vasile Pascu, din Focşani, după un deviz întocmit de Mitropolitul Tit Simedrea; stareţ fiind Părintele Hrisostom Apostolache. Între timp, pictura din altar şi naos a fost acoperită de un strat de fum, iar cea din pronaos şi pridvor – datorită condensului şi a cantităţilor mari de lumânări aprinse – s-a degradat aşa încât, în anul 1995, a fost nevoie de o restaurare integrală a picturii. Lucrările de curăţire şi restaurare a picturii au fost executate de pictorul Virgil Moraru, însoţit de ucenicii săi; stareţ fiind Părintele Hrisostom Dănilă, care a urmat în scaun Părintelui Partenie Mănescu, retras la Mănăstirea Sihăstria. Tot atunci s-au restaurat şi zugrăvit toate casele şi anexele din incinta schitului, s-a confecţionat – pe structură metalică – un lumânărar şi o sală pentru parastase. De toate aceste lucrări, cu binecuvântarea chiriarhului, m-am ocupat personal. Sigur, ulterior, în 2005, s-au făcut serioase lucrări de consolidare, restaurare şi înnoire şi la casa mitropolitană; atunci s-au modernizat şi interioarele celorlalte clădiri. Însă – dincolo de acest excurs istoric privind schitul de odinioară – mănăstirea de astăzi mi-a atras atenţia prin sfinţenia vieţii multor părinţi, care s-au nevoit în acest schit; şi în anturajul cărora am copilărit. Părinţii Hrisostom Apostolache, Ieronim Gagea, Elefterie Ceobanu, Hrisostom Dănilă, Daniil Maticiuc, Calinic Vizitiu, Ioasaf Cazacu, sunt doar câteva nume de părinţi sfinţi a căror viaţă chiar nu poate să rămână acoperită de tăcere la nesfârşit. De aceea, am găsit de cuviinţă ca – în paginile acestei cărţi, împreună cu cei care i-au cunoscut, de aproape şi de departe, întrucât arhiva mănăstirii este destul de săracă – să le reconstituim amintirea, ştiut fiind faptul că o Biserică fără monahi este o Biserică fără ideal. Mulţumesc celor care au contribuit la alcătuirea acestui volum de a cărei importanţă îşi vor da seama, cu precădere, cei care vor avea bucuria sfântă de a le proclama canonizarea, trecându-i în rândul sfinţilor; prin aceasta confirmându-se că şi în părţile Iaşilor se nasc sfinţi.