Cuvânt înainte la ediția în limba română A traduce în limba română cartea mea Introducere în teologia ortodoxă ar putea părea un exemplu remarcabil despre cum „să aduci bufnițe la Atena” (adică „să cari pietre la munte” sau, așa cum spunem noi în limba engleză, cumva anacronic în ziua de astăzi, „să aduci cărbuni la Newcastle”). O introducere în teologia ortodoxă nu le este necesară românilor, căci ei trăiesc această Tradiție de veacuri. A sublinia acest lucru este important pentru mine, în primul rând pentru că am învățat atât de mult de la români și de la Bisericalor în cei douăzeci și cinci de ani de când sunt ortodox; am vizitat România de mai multe ori și sunt profund îndatorat pentru ospitalitatea cu care am fost primit. Îmi amintesc cu deosebită recunoștință de ziua în care am avut prilejul să-l întâlnesc și să vorbesc cu părintele Teofil (Părăian) și am învățat multe, de asemenea, din scrierile părintelui Cleopa disponibile în limba engleză. De fapt, întâlnirea mea cu Biserica Română datează din perioada când eram anglican, căci, probabil cândva prin anii ’70, l-am ascultat pe părintele Stăniloae susținând o conferință neoficială la Oxford; îmi amintesc că am fost deosebit de mișcat, deopotrivă de ceea ce a spus și de felul prezentării sale. Astfel, sper că românii vor primi această carte tradusă în limba lor ca pe un dar, un act de mulțumire pentru tot ceea ce am învățat de la ei. Cu toate acestea, de ce s-ar apleca cititorul român peste o introducere în teologia ortodoxă, operă a unui scriitor care este ortodox de numai douăzeci și cinci de ani (iar preot, abia de zece)? Ce aș putea să îi ofer? Putem găsi aici un paradox care are, dacă îl luăm în considerare, o anumită importanță. Voi ilustra ceea ce doresc să spun prin două citate. La începutul piesei lui Shakespeare, Iulius Caesar, Brutus îi spune lui Cassius: „Nu, Cassius, căci ochiul nu poate singur să se vadă, fără numai când se oglindește pe sine în altceva.” (Iulius Caesar, Actul I, Scena II). Nimeni nu-și poate vedea chipul – sinele său – decât atunci când acesta se reflectă în altceva. Ce suntem noi, ce suntem cu adevărat, este, într-un anume sens, ascuns de noi și mai ușor de perceput de către alții; reușim, astfel, să înțelegem câte ceva din ceea ce suntem datorită acestei oglindiri. Această observație este importantă atunci când discutăm despre Ortodoxie sau reflectăm la ea, căci – voi introduce aici cel de-al doilea citat, din părintele Pavel Florenski: „… pentru oricine dorește să înțeleagă Ortodoxia, nu există decât o singură cale: experiența ortodoxă directă... ca să devii ortodox trebuie să te cufunzi dintr-o dată în însăși stihia Ortodoxiei, să începi să trăiești ortodox; altă cale nu există” (în încheierea „Cuvântului către cititor” din Stâlpul și Temelia Adevărului). De aici, așadar, paradoxul: trebuie să fii ortodox, pentrua trăi Ortodoxia, pentru a o înțelege și, cu toate acestea, „ochiul nu poate singur să se vadă”. Aș dori să concluzionez de aici, chiar dacă ușor în grabă, că e posibil să fie uneori de folos opinia celor care cunosc Ortodoxia deopotrivă din interior și din exterior, a celor care au dorit să înțeleagă Ortodoxia și s-au găsit dintr-o dată cufundați „în însăși stihia Ortodoxiei”. De folos, chiar dacă, poate, nu foarte important, căci lucrul important este să fii ortodox, să „trăiești ortodox”. Este posibil, totuși, ca cineva care a făcut această trecere să vadă unele aspecte mai clar decât cei care au cunoscut dintotdeauna Ortodoxia, „de la sine”. Dacă putem admite aceasta, atunci aș dori să subliniez aici două lucruri. Mai întâi, această „experiență ortodoxă directă” este întotdeauna legată de rugăciune, care este cea mai nemijlocită formă a sa. Cei care se găsesc în afara Ortodoxiei nu greșesc atunci când o concep, așa cum fac adesea, în termeni de icoane, Sfânta Liturghie sau Rugăciunea lui Iisus: căci toate sunt legate, cel puțin în ceea ce privește experiența ortodoxă, cu rugăciunea. Cred, cu toate acestea, că putem duce acest gând mai departe. „Cine este Dumnezeu?” este probabil cea dintâi întrebare a teologiei, deși există o tendință naturală de a răspunde în termeni practic filosofici: prima cauză, sfârșitul universului, izvorul valorilor morale. Înainte de a analiza aceste concepte, răspunsul la întrebare ar putea fi: Cel Căruia ne adresăm în rugăciune, Cel către Care ne rugăm, Cel în fața Căruia stăm plini de respect și teamă (în legătură cu aceasta, una dintre primele influențe de care sunt conștient, chiar înainte de a fi profesor la Cambridge, a fost lucrarea lui Rudolf Otto, Das Heilige). Pe când plănuiam să țin conferințele care stau la baza acestei cărți, am realizat că principala și continua mea responsabilitate trebuie să fie așezarea acestei întrebări în inima analizei mele. Am fost ghidat spre aceasta, mai întâi, de experiența dumnezeieștii Liturghii: în aceasta aflăm, mai mult decât oriunde altundeva, „experiența ortodoxă directă” de care vorbește Florenski. Am fost, de asemenea, conștient de influența unui teolog/filosof din Occident, Jean-Luc Marion, care, în cartea sa L’idole et la distance afirmă că, în scrierile lui Dionisie Areopagitul, termenul αἰτία, aplicat lui Dumnezeu, nu înseamnă atât „cauză”, cât Cel pe care îl rugăm stăruitor (αἰτέω) și, în acest sens, „pretinde să fie cauza” a ceea ce cerem (αἰτιάοµαι); deși argumentația implică întrucâtva un tour de force filologic, ea este de neuitat[1]. Am încercat, pe parcursul întregii cărți, să păstrez sentimentul că Dumnezeu este Cel Căruia ne rugăm; cred că această preocupare a propus, de asemenea, feluri în care trebuie să se recurgă, în reflecția teologică, la experiența liturgică a Bisericii. Al doilea lucru pe care vreau să îl subliniez este de o altă natură. Ortodoxia crede că a primit plinătatea Tradiției creștine, iar pentru cei care devin ortodocși, acesta este un sentiment puternic. Cu toate acestea, de-a lungul secolelor, multe dintre încercările teologilor ortodocși de a prezenta teologia ortodoxă fie au copiat Apusul în diferite chipuri, până într-atât încât au alcătuit un fel de teologie „scolastică”, fie au fost extrem de critici față de Apus și cele ale sale. Amândouă reacțiile – căci asta sunt: re-acți(un)i la teologia apuseană – mi se par a fi inutile și nefericite. Dacă noi, ca ortodocși, deținem plinătatea Tradiției creștine, atunci ar trebui să fim încrezători în teologia noastră, atât de încrezători încât să putem asculta opiniile teologilor apuseni și să răspundem pozitiv la cele pe care le găsim ca fiind bune, fără a îmbrățișa o poziție defensivă. Este trist să observăm că sunt prea puține astfel de voci în teologia ortodoxă. Pentru a evita atitudinea defensivă și recunoașterea în silă a calităților teologiei apusene este necesară numai convingerea din toată inima cu privire la adevărul credinței noastre. Așa cum afirmăm la sfârșitul dumnezeieștii Liturghii, după primirea Sfintelor Daruri: „Am văzut lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc; am aflat credința cea adevărată, nedespărțitei Sfintei Treimi închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit!”. Andrew Louth