Nașterea, casa părintească și meleagurile natale Dragi copii, vreau să vă descriu de aici, de la faţa locului, colţul de rai în care s-a născut prunca Parascheva şi vă invit să citiţi şi printre rânduri şi printre gânduri, iar aşa, împreună, să descifrăm din tainele acestor locuri mirifice. Lumină serafică se împrăştie deasupra Mării Marmara şi în Golful Cornul de Aur: soarele se scaldă în apa cristalină, aruncând reflexe aurii peste marmura albă ca neaua din care se ctitoresc de la sine, în adâncimea mării, castele, munţi şi şesuri. Aici este raiul vietăţilor marine. Ţărmul este înalt şi stâncos, iar natura luxuriantă de pe coasta colinei satului Epivat pare ruptă din cer cu tot cu pajişti şi flori, livezi şi păduri. Această regiune se numea cândva Trada. De la poalele colinei şi până sus, prin poieni, pe stâncile de marmură milenară, scobite de vreme şi umplute cu aluviunile aduse de pârâiaşele născute din ploi torenţiale, ce se formează de obicei iarna, sămânţa a rodit. Vezi şi nu-ți vine să crezi că acolo cresc flori de colţ, cactuşi, muşchi, licheni, o mulţime de plante care te întâmpină cu îndrăzneală, părând a-ți spune: „Bun venit!”. Coborând de pe munte cu dorinţa de a urca iarăşi şi iarăşi, găsim case ce se pierd în peisajul de nedescris, mai presus de cuvinte. Aici, Sofia şi Nechita primiseră moştenire o casă mare, cu odăi multe, un adevărat castel, cu o verandă în care razele soarelui inundau sufletele cu nuanţe şi tonuri asemenea unui curcubeu, iar Duhul Sfânt însuflețea permanent acest spaţiu. Casa era clădită pe o stâncă, păstrând cu sfinţenie arhitectura vremii şi a locului. Împrejurul casei, livezile se prindeau ca într-o horă, iar mireasma florilor şi a fructelor se impregna în tot ce întâlnea în cale. Lămâi, portocali, curmali, bananieri, laolaltă cu oleandri şi palmieri, ţineau umbră potecilor şi caselor. Păsările cerului împrumutau culorile florilor pentru a-şi împodobi penajul. Pe terasele în trepte, livezi de măslini înnobilează colina ce străjuieşte acest paradis. Mai sus încep pădurile cu copaci fel de fel, cei mai mulţi scunzi, cu scoarţa groasă, coroana stufoasă din frunze mici şi cerate, ca să reziste în bătaia soarelui. În păduri sunt şi arbori veşnic verzi, xerofiţi (esenţe lemnoase specifice acestor zone): stejari de plută, stejari veşnic verzi, pini de Alep, cedri de Liban şi chiparoşi falnici ce amintesc de Psalmul 103: „Locaşul cocostârcilor în chiparoşi. Munţii cei înalţi adăpost cerbilor, stâncile – scăpare iepurilor”. Animalele sălbatice fug de ici colo, ascunzându-se de privirile curioase. În păduri copacii se îndemnau între ei ca şi cum ar fi fost o familie numeroasă. Din când în când, câte un incendiu pârjolea totul în cale şi rămâneau doar câţiva copaci arşi pe jumătate, care îşi păstrau seminţele. Se zice că Dumnezeu trimitea îngerii lucrători, care împrăştiau seminţele copacilor prin cenuşa prielnică rodirii şi creşterii rapide. De aceea, aici pădurile se regenerau văzând cu ochii. Frumuseţea acestor locuri se împleteşte cu sfinţenia. Minunile grăiesc şi se petrec în faţa ochilor noştri. Avem oare ochi de văzut? Dar urechi de auzit? Aici îngerii cântă laolaltă cu păsările, păzesc limpezimea mării, se armonizează cu simfonia ei şi a pădurilor tinere şi ating sufletele locuitorilor. Aşa se face că Sofia şi Nechita, înconjuraţi de astfel de comori, aduceau slavă lui Dumnezeu pentru toate şi se rugau fierbinte să le dăruiască un copil. Rugăciunea lor a fost auzită la ceruri şi au fost binecuvântaţi cu doi copii: Eftimie, şi mult mai târziu, Parascheva. Părinţii se gândeau că va avea cine să le ducă pe mai departe numele. Nu aveau de unde să ştie că ambii lor copii vor împlini misiunea sfântă de a-L sluji pe Dumnezeu. Sofia era fiica preotului Sebastian, care slujea la biserica din Vlaherne, la Constantinopol, şi era cea mai mare dintre surori. Celelalte două fete se numeau Ecaterina şi Eugenia. Mama lor, preoteasa Emanuela, era fiica unor muzicieni şi stăpânea arta cântatului la harpă. Cum părintele slujea zi de zi, împlinindu-şi misiunea cu râvnă şi credinţă, educaţia celor trei fiice stătea mai mult pe umerii preotesei, care iubea aşa de mult copiii, încât curtea casei lor era plină din zori şi până-n noapte şi de odraslele vecinilor. Preoteasa îi învăţa să cânte atât la harpă, cât şi în corul bisericii, să brodeze şi să picteze icoane. Duminica mergeau împreună la biserică, cântau la Sfânta Liturghie, se împărtăşeau cu Sfintele Taine, apoi rămâneau la Şcoala bisericii, unde părintele le spunea pilde şi istorioare biblice. Preoteasa Emanuela considera că preoţii şi copiii sunt soli ai lui Dumnezeu în biserică. Uneori îi spunea părintelui: - Ce să fac? Unii copii sunt neastâmpăraţi şi greu de stăpânit. Părintele îi răspundea surâzând: - Joaca lor nevinovată poate fi socotită de Dumnezeu drept rugăciune. Bine că împlineşti porunca Domnului: „Lăsaţi pruncii să vină la Mine, că a unora ca aceştia este Împărăţia cerurilor”. Preotesei i-au plăcut mult aceste cuvinte şi viaţa mergea înainte. Nechita, tatăl Paraschevei şi al lui Eftimie, era rudă cu împăratul de atunci şi primise o educaţie aleasă la cele mai mari şcoli din Constantinopol. Pe lângă aceasta, moştenise şi o avere pe care dorea cu ardoare să o lase copiilor săi. Atunci când Nechita a venit la părintele Sebastian şi la preoteasa Emanuela să o ceară în căsătorie pe Sofia, aceştia l-au întrebat: - Care este averea ta cea mai de preţ? Nechita le-a răspuns: - Am fost învățat de părinţii mei că cele mai de preţ lucruri pe pământ sunt virtuţile creştine: Credinţa, Nădejdea şi Dragostea . Părintele Sebastian i-a spus: „Fii binevenit în casa noastră şi rugăciunile părinţilor vor întări temelia casei copiilor lor”. După ce au fost cununaţi de rude preoţeşti şi împărăteşti, cu învoiala părinţilor, s-au mutat în Epivat, unde părinţii lui Nechita le-au dăruit o moşie cu tot cu case şi slujitori. În această familie s-a născut Parascheva în satul Epivat din Tracia, în prima jumătate a secolului al XI-lea, într-un castel cu odăi fără de număr şi mulţi slujitori, înconjurat de o natură mirifică. Satul Epivat este situat deasupra nivelului mării, pe ţărmul Mării Marmara, în Tracia, o fostă provincie, la sud-est de Constantinopol (Istanbulul de astăzi). Parascheva s-a născut în zi de sărbătoare, pe 8 septembrie, ziua prăznuirii Naşterii Preasfintei Fecioare Maria. Micuţa avea faţa albă şi catifelată ca floarea de colţ, ochii azurii ca marea şi aură de lumină împrejurul capului. Sofia, mama sa, adesea auzea o muzică divină, iar la fereastră zărea îngeri care îi cântau copilei. Tatăl, mama, fratele Eftimie şi slujitorii casei au înălţat rugi de mulţumire lui Dumnezeu. Bunicii, de pe cele meleaguri, au sosit cu daruri, precum odinioară magii sosit-au la Pruncul Sfânt. Înfăşată în scutece tivite cu fir de aur şi de argint, copila Parascheva era atât de luminoasă, încât noaptea, când doar candela pâlpâia, în camera ei se vedea ca ziua. Vestea despre prunca născută în familia Sofiei şi a lui Nechita a ajuns şi la părintele Damian, care slujea la Biserica „Naşterea Maicii Domnului”. După molifta de opt zile făcută mamei Sofia, părintele a anunţat botezul celei ce avea să se numească Parascheva. (extras din carte)