Bedernița (sau epigonatul) este un veșmânt liturgic de formă pătrată sau romboidală care se poartă pe partea dreaptă a corpului, legată cu un cordon petrecut peste de umărul stâng. Este purtat în tradiția Bisericii Ortodoxe de episcopi, precum și de preoții care au primit binecuvântarea de a o purta.
Bedernița (sau epigonatul) este un veșmânt liturgic de formă pătrată sau romboidală care se poartă pe partea dreaptă a corpului, legată cu un cordon petrecut peste de umărul stâng. Este purtat în tradiția Bisericii Ortodoxe de episcopi, precum și de preoții care au primit binecuvântarea de a o purta.
Bedernița, nebedernița sau epigonatul constituie un semn distinctiv al arhiereilor, pe care îl pot dobândi uneori și preoții cu merite deosebite. Dreptul de a conferi această distincție îl au numai patriarhii și mitropoliții. Primele două denumiri, care circulă deopotrivă la noi, provin din cuvântul slavonesc nabedernniki, care înseamnă peste coapsă; cea de a treia este de origine greacă, epz. însemnând în această limbă peste sau pe deasupra și genu - genunchi. Toate trei denumirile desemnează, așadar, modalitatea de a purta această piesă vestimentară suspendată cu un șnur, de-a lungul coapsei drepte, până la nivelul genunchiului, în așa fel ca genunchiul să bată în ea. De aceea, obiectul se mai numește și genunchier.
Bedernița este atestată ca parte componentă a odăjdiilor episcopale încă din secolul al VI-lea, dar obârșia sa nu-i pe deplin lămurită. Unii cercetători o derivă din vechea mappa romană, un fel de ștergar pe care patricienii Romei îl purtau, îndoit peste brațul stâng, la marile solemnități și ospețe. Alții sunt de părere că aceasta reprezintă forma stilizată și mult înfrumusețată a ștergarului pe care episcopii Bisericii creștine de Răsărit îl purtau la cingătoare, peste coapsa dreaptă, ștergând cu el picioarele ciracilor ecleziarhi, după spălarea lor rituală în Joia mare, ca semn al umilinței pe care Mântuitorul însuși o arătase când a spălat și a șters, la Cina cea de taină, picioarele ucenicilor săi. Savantul român I. D. Ștefănescu afirmă că bedernița era, la origine, un „șorț” confecționat din pânză de in sau de mătase, care se încingea peste tunica sacerdotală, fără să indice însă și funcționalitatea acestuia, în sfârșit, sunt și cercetători care consideră că acest ornat arhieresc a fost inițial un fel de pungă pentru milostenii, pe care apostolii o purtau încinsă la brâu.
Ca piesă de vesmânt episcopal, specifică cultului creștin - ortodox, bedernița se confecționează din diferite țesături, îndeobște de bună calitate, și are forma unui pătrat sau a unui romb, cu laturile variind de la 0,40 la 0,50 metri. Câmpul său se decorează fie cu scene religioase, fie numai cu simple semne simbolice, brodate în fir de aur, de argint și de mătase, la care își adaugă uneori strălucirile mărgăritarele sau alte pietre prețioase.
În ansamblul vesmintelor arhierești, bedernița simbolizează „sabia duhului prin care se ucid vrăjmașii credinței, cei văzuți și cei nevăzuți”, amintind totodată și de biruința lui Iisus asupra morții. Potrivit altor interpretări, epigonatul sau bedernița ar aminti și de șervetul cu care Pilat din Pont s-a șters pe mâini după ce s-a spălat simbolic, rostind cuvintele: „Nevinovat sunt eu de sângele dreptului acestuia”.
Cea mai veche bedernița românească s-a păstrat la Mănăstirea Tismana și datează de la sfârșitul secolului al XIV-lea. Broderia sa reprezintă scena Coborârii lui Iisus la iad (Anastasis). Cea mai frumoasă, însă, este bedernița din colecția Mănăstirii Putna, datând de la începutul secolului al XV-lea, din vremea domniei lui Alexandru cel Bun. Aceasta din urmă reprezintă Adormirea Maicii Domnului, o capodoperă a broderiei miniaturale românești.
(Articol preluat de la putna.ro)
