Cod produs: Spovedanie neterminata
Disponibilitate: La comandă

Spovedanie neterminata

   
      0 review-uri      
24 LEI
Comandă acum
 

Cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, la Editura Doxologia a apărut a treia ediţie, revizuită, a cărţii Genei Geamănu, „Spovedanie neterminată”. Cartea cuprinde patru părţi intitulate sugestiv: „Presimţiri”, „Căutări”, „Marea ocolire” şi „Iluminări şi poticniri”, are o prefaţă semnată de Adrian Lemeni şi o postfaţă de Mihai Zamfir. „Spovedanie neterminată” este un jurnal al convertirii la creştinism al autoarei. Zbuciumul...

mai mult  +

Cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, la Editura Doxologia a apărut a treia ediţie, revizuită, a cărţii Genei Geamănu, „Spovedanie neterminată”. Cartea cuprinde patru părţi intitulate sugestiv: „Presimţiri”, „Căutări”, „Marea ocolire” şi „Iluminări şi poticniri”, are o prefaţă semnată de Adrian Lemeni şi o postfaţă de Mihai Zamfir. „Spovedanie neterminată” este un jurnal al convertirii la creştinism al autoarei. Zbuciumul sufletesc al Genei coincide cu ultima decadă a ceauşismului, când tânăra era obsedată de inutilitatea vieţii, chiar dacă ea căuta Calea folosind mijloace diferite, inclusiv exerciţii yoga. După moartea unei prietene, spre sfârşitul anului 1985, Gena, îndrumată de duhovnic, Părintele Galeriu, reuşeşte să se ridice din mocirla spirituală, să se detaşeze de lumesc şi să ia calea mănăstirii. Însă lupta cu sinele, cu răul dinăuntru şi din afară nu se încheie, ci urmează o altă luptă, aceea de a vieţui duhovniceşte, în concordanţă cu învăţăturile Mântuitorului Iisus Hristos. Ultima parte a confesiunii, din decembrie 1989, descrie renaşterea spirituală a Genei care coincide cu renaşterea României. Asemenea Apostolului Toma, numit Geamănul, care până nu-L atinge pe Mântuitorul Iisus Hristos nu crede în învierea Lui, Gena Geamănu îşi încheie confesiunea cu mărturisirea credinţei: „Da, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul meu, vreau să Te urmez cu toată fiinţa şi viaţa mea!”. Lupta Genei, căutările şi zbuciumul sufletesc, trăirea demnităţii de creştin şi traseul spiritual sunt de fapt luptele lăuntrice pe care fiecare dintre noi le ducem pe Cale. Lectura cărţii ne va ajuta să ne re-descoperim trăirile sufleteşti cele mai intime, dar totodată răspunde şi unor întrebări nepuse, de frică sau din cauza unor clişee de gândire şi trăire. De câteva zile ocolesc acest caiet. E pueril că trebuie (acesta e cuvântul) să scriu din când în când. Nu este un jurnal. E poate o parte din mine cu care stau de vorbă când nu mai pot să fiu singură. Dacă aş putea reciti tot ce am scris până acum aş realiza că, într-un fel sau altul, am scris mereu despre aceleaşi realităţi. Şi niciodată n-am găsit un răspuns la stupidele sau nestupidele mele întrebări. De ce? Oare chiar nu ştiu să răspund? Nu cunosc răspunsul sau refuz să cunosc? Trebuie să mă gândesc la asta. Ar trebui însă să fiu sinceră, şi nu ştiu dacă pot. Toată viaţa mea afectivă este o minciună. De ce? Cred că din nevoia mea de a nu lua lumea aşa cum este, de a descoperi dincolo de orice banalitate ceva, un ceva pe care l-am construit eu peste tot şi mai ales în oameni. Şi tot eu îi condamn că sunt mincinoşi! Eu am minţit, eu n-am luat niciodată ceea ce mi se dădea, ci ceea ce voiam eu să mi se dea. Dacă aş încerca să-mi povestesc viaţa, n-aş reuşi s-o fac. De ce? Pentru că, în primul rând, neg tot ce-am făcut până acum având convingerea (pe care nu prea văd cum aş putea s-o justific) că aş fi putut face altceva. Cu totul altceva. Sunt lucruri pe care le povestesc ca fiind ale mele şi care nu mi s-au întâmplat dar sunt convinsă că le-am trăit, încurc amintirile cu plăsmuirile imaginaţiei mele bolnave. Da, cred că am o imaginaţie bolnavă. E drept, într-o vreme mă ajuta să scap de realitatea care, de fapt, m-a schilodit. Acum însă, când trebuie şi vreau să aflu ce este adevărat în mine, mă încurcă. De ce mint? De ce mă mint? De ce m-am minţit mereu minţind mereu? De ce nu mint cum minte lumea? De ce nu sunt la fel ca toată lumea? Sau dacă sunt, de ce nu trăiesc ca toată lumea? Iar pun întrebări fără răspuns. Nu e bine aşa. Trebuie să limpezesc anumite lucruri. Să mă uit în viaţa mea de acum, de astăzi, şi să văd. S-o văd. Şi văd: sunt disperată. Cuvântul pare mare, pompos, şi pentru că l-am spus de prea multe ori şi totuşi am continuat să trăiesc, şi pentru că azi îţi e ruşine să mai spui anumite cuvinte care s-au golit de conţinut... Şi totuşi, sunt disperată. De ce?

mai puțin  -